Vreau.

Vreau sa scriu mai mult, mai des, mai bine.

Vreau sa reincep sa traiesc. Sa traiesc frumos, sa iubesc frumos, sa redevin un om frumos.

Omul frumos din mine este ascuns undeva in interiorul meu. Stiu ca este acolo, stiu ca nu am reusit sa-l sufoc in ciuda balastului de emotii negative, in ciuda stresului cotidian, a angoaselor si a depresiilor inchipuite.

Vreau sa redevin omul care spune „pot pentru ca vreau sa pot”. M-am saturat de „trebuie”, „nu stiu”, „nu pot”. Vreau sa fac, vreau sa stiu, vreau sa pot. Nu vreau sa visez, vreau sa realizez.

Vreau.

Traieste-ti visele, nu le visa!

Sunt lucruri pe care le observam atunci cand subconstientul nostru le cauta.

Deunazi m-am oprit in fata bibliotecii si am deschis mecanic o carte-in-dar. Cu gandurile aiurea, mi-am fixat aleator privirea pe pagina unde era asezat semnul de carte. In mod intrigant, avand in vedere ambuscadele emotionale ale ultimelor zile, am citit:

Nu te compromite. Esti singura avere pe care o ai. (Janis Joplin)

Am dat din cap in semn de afirmatie.Un suras malitios a urmat momentului grav: o astfel de judecata, venita de la unul dintre pionierii epocii drogurilor, pare mai degraba antagonica.

Suntem singurii care ne putem compromite. Suntem singurii care ii lasa pe altii sa ne invadeze sufletul si mintea cu bocancii plini de noroi. Sa atace atunci cand suntem deja la pamant. Sa ne calce pe varfurile degetelor, atunci cand acestea sunt singura bariera dintre noi si prapastie.

Reflectand asupra a ceea ce tocmai citisem, dau sa inchid cartea. Privirea imi este insa furata de citatul de pe pagina alaturata:

Prinde curaj!

Tineretea e varsta cand faci greseli. Asa ca nu ezita, greseste fara teama! (Pam Brown)

Punand in balanta cele doua citate se ajunge la o cale de mijloc. Ambele sunt corecte si totusi nu pot coexista in intregime. Una dintre ele castiga punctul procentual decisiv.

Greselile sunt utile. Atat timp cat stii sa le fructifici. Daca greseala se traduce in „ceva invatat”, misiunea ei a fost dusa la bun sfarsit. Daca vei continua sa repeti acelasi tip de greseala esti fie masochist, fie le repeti intr-un mod atat de original (desi cu acelasi substrat) incat te autopacalesti cum ca greselile sunt diferite (*incerc sa nu aduc invective pronuntand cuvantul „prost”*).

Exista insa si o a treia varianta. Oamenii au perceptii diferite. Vorba aceea cu „daca trei iti spun ca esti beat, ai face bine sa te culci” nu este in mod obligatoriu adevarata. Daca par beat, nu inseamna ca sunt. Perceptia este diferita. Ceea ce pentru mine este o cantitate acceptata, pentru tine poate fi coma alcoolica. Si cand spun perceptie nu ma refer doar la perceptia vizuala. Perceptie extrapolata asupra tuturor organelor. Perceptia corpului la cantitatea ingerata. Perceptia creierului asupra actiunilor pe care le comanda corpului. Avem reguli proprii si, in acelasi timp, diferite. Avem principii si limite impuse.

Asadar, daca tu spui ca ceea ce fac eu e gresit nu este obligatoriu si adevarat. Este in concordanta cu perceptia ta. Daca tu si grupul tau aveti aceeasi parere inseamna ca aveti aceeasi perceptie asupra faptei respective. Asta NU inseamna ca aveti dreptate.  Asta NU inseamna ca eu gresesc. Inseamna ca nu avem aceeasi perceptie, aceleasi principii, aceleasi linii de ghidare. Nu suntem compatibili.

Sunt de acord cu faptul ca un om nu poate fi schimbat. Un om nu trebuie schimbat. Oricum lupta e futila. Baza omului va ramane aceeasi. Vei reusi sa darami poate peretii claditi pe stalpii de rezistenta. Poate chiar stalpii de rezistenta. Daca vei reusi vei creea, impropriu spus, o ruina alcatuita dintr-un conglomerat nefericit de idei, perceptii si pareri nepersonale. Daca vei sa distrugi un om convinge-l ca tot ce a cladit pana atunci e gresit. Ca toate convingerile sale sunt gresite. Pune-i toate deciziile sub semnul intrebarii. Sadeste in el nesiguranta, teama, groaza unor viitoare implacabile deceptii.

Depinde de om. Va rezista sau nu ambuscadei. Vei reusi sa-l aduci la forma de ruina sau se va dovedi indestructibil.

Sau vei reusi sa-l bombardezi. Sa lasi in urma doar baza structurii sale si un nor greu de fantasme, de fantome ale trecutului, urme pestilentiale de teama si indoiala. Insa ai grija. Din fum si cenusa poate renaste un Phoenix mai puternic decat orice atac, mai presus de orice actiune de-a ta si, nu in ultimul rand, mai presus de ceea ce existenta ta va insemna vreodata.

Nu, nu aceasta este întrebarea. Întrebarea este: de ce stăm atât să contemplăm?

Nu spune nimeni că ar trebui să ne facem bagajele şi să plecăm cu primul avion. Sunt variante de cântarit întotdeauna. Însă şi perioada de analiză trebuie să aibă o limită. Nu de alta, dar ne trezim la 40 de ani, în acelaşi loc, filosofând disparat pe baza unor întrebări descendente din mult prea clasicul ‘a fi sau a nu fi’.

Ne-am obişnuit cu veşnicele „nu se poate, nu vei reuşi, ai nevoie de pile, ai nevoie de părinţi cu bani„. Ţi se taie complet entuziasmul şi te trânteşti în scaun gândind:  „Unde naiba mi-a fost capul, crezând că pot pleca şi pot face mai mult?” „Are dreptate…voi pierde bani, timp şi voi fi rezolvat nimic la întoarcere.” De aici ne survin temerile: de la oamenii extrem de pozitivi din preajma noastră, din teama de a nu reveni cu coada între picioare, de a da greş. FAILURE. Ce vor crede restul? Cum mă vor privi? Ce voi face în continuare? Care va mai fi în aceste condiţii viitorul meu? Ah, îmi voi rata viaţa. Ajungi exact ca in bancul cu iepuraşul care, exaperat, trânteşte în final un  „Ştii ceva, ursule, îmi bag piciorul în tigaia ta!”

Sfaturile sunt bune. Dar sunt doar sfaturi. Sfaturi, păreri, experienţe personale. Le asculţi, le cântăreşti şi apoi iei decizia. TU. Tu iei decizia. Analiză la rece, realistă, dar pozitivă. Nu am spus optimist. Nu am spus pesimist. Ci realist pozitiv. Negativismul nu va ajuta vreodată. Poate ar fi cazul să reabilitam şi limbajul uzual în care predomină trebuie, înlocuindu-l cu ar fi bine.

Întotdeauna am spus că voi rămâne în ţara. Dacă voi pleca, o voi face pentru a vizita sau pentru studii. Mă voi întoarce întotdeauna acasă. Aici sunt eu, acesta este locul căruia aparţin. Spiritul meu patriotic se şubrezeşte tot mai mult în ultima perioadă. Este ca atunci când vezi pe cineva drag chinuit şi nu poţi face ceva să opreşti asta. Şi atunci preferi să pleci, să fugi şi să rămâi cu imaginea frumoasă, nu cu oroarea maltratării. Nu-mi dau seama daca este un act de laşitatea sau nu.

Totul in jurul meu este politică.

Politică. Oameni fără coloană vertebrală. Manipularea maselor şi mesaje mai mult sau mai puţin subliminale. Distragerea atenţiei prin anunţarea unor fenomene fantomă.

Şuturi bine plasate în orgoliul şi demnitatea elitelor. Sucumbarea creativităţii şi îngroparea valorilor. Fault social.

Aici trăim.

Unii sunt extraordinari şi renunţă din respect de sine. Nu suportă să fie călcaţi pe mâini de cei ce ar trebui să-i ajute să se ridice.

Alţii sunt mediocrii, însă au voinţă şi luptă până la epuizare, îngropându-se în sistemul de plafonare cu crustă glorioasă de succes.

Restul sunt infimi şi vor fi întotdeauna pioni pe tabla de şah a vieţii, controlaţi veşnic de mâini necunoscute.

Relatiile. Ne plangem cand suntem intr-una, ne plangem cand suntem singuri. Oricat de bine ar fi, exista replica se poate si mai bine. Nu stiu daca suntem perfectibili sau doar hachitosi. Ne juram ca in noile relatii vom iubi frumos si ne vom fi invatat lectia din cele trecute. Dar mintim. Deliberat. Pe cine mintim? Pe ei? Pe ele? Sau pe noi? Pe noi in mod cert.  Din moment ce nimeni nu ne aude si nu ne poate acuza de sperjur si onoare subreda de ce mai promitem vehement si cu aplomb ca vom face ceva? Ceva diferit.

Relatiile care nu au nimic de oferit sunt inutile. A sta intr-o relatie doar pentru a nu fi singur e inacceptabil. Daca nu exista un schimb. Intercultural. Sentimental. Emotional. Psihologic. Umoristic. Orice fel de schimb. (Mintile usor diferite s-ar gandi si la un alt tip de schimb. Da, chiar si acela e acceptat). De ce? Pentru ca e pierdere de timp. Pierzi timpul tau si al partenerului.

Sunt momente in care nu suntem in stare sa taiem raul de la radacina. Ne e teama. Ca vom suferi. Ca va suferi. Ca facem o greseala de neindreptat. Ca poate e iubirea vietii noastre si asa o vom pierde.

Vorba aceea cu „elibereaza-l si daca se va intoarce la tine sunteti meniti” mi se pare plauzibila. Daca te iubeste se va intoarce. Oricat ai gresit. Oricat a gresit.

Nimic nu este irecuperabil. Greselile pot fi indreptate cu lucruri bune. Cu vointa.  Totul poate fi iertat atat timp cat exista ceva real intre cei doi.  Atat timp cat isi pot demonstra franchetea emotionala. Nimic nu este usor. Sunt lucruri care merita lupte aprigi. Si sunt momente cand trebuie sa te opresti. Sunt batalii pe care nu le poti castiga si ajungi sa lupti impotriva ta.

Intr-o relatie trebuie sa fii tu. Sa ramai tu. Chiar daca ajungi la un consens cu partenerul asupra unor aspecte. Insa nu deveni umbra cuiva, pelerina lui de ploaie, accesoriul cotidian. Tu trebuie sa ramai o persoana. O identitate. A iubi nu inseamna a te pierde pe tine. A iubi inseamna a te imbunatati, a te cizela, a te regasi in cel de langa tine. Daca pierzi persoana, ramai cu tine. Pe tine nu ai cum sa te pierzi. Ai grija ca „tu”-ul cu care ramai sa fie intact. Sa-l poti scoate in lume fara sa-ti fie teama sau rusine. Fara sa te simti expus. Fara sa crezi ca esti nimic fara celalat. Tu te definesti, nu o alta persoana. Tu alegi cine vrei sa fii, cum vrei sa fii privit. Relatiile de tip maladiv nu-si au locul lanaga cuvantul iubire.

Nu cred in cuvantul jumatate. Jumatatea ta esti tu.

Cred in pereche. In partener. In compatibilitate. Nu in co-dependenta. Nu in pierderea de sine, odata cu pierderea partenerului. Nu in Yin si Yang. Nu in bucati ce odata separate devin nimicuri. Eu sunt un tot. Nu sunt un fragment. Nu sunt o jumatate. Sunt un tot unitar.

Jumatatea mea sunt Eu.

I left my conscience like a crying child
Locked the door behind me put the pain on file
Broken like a window i see my blindness now

I need love
Not some sentimental prison

Oamenii se nasc simplii.

Oamenii cresc. Devin adulti. Oamenilor-adult le place sa isi complice deliberat vietile. Se plang ulterior ca viata e grea. Oamenii cauta aventura, adrenalina, muchii de cutit si margini de prapastie. Se arunca cu capul inainte. Cauta extremele situatiilor, actiunilor, conceptelor. Originalul. Extravagantul. Exhibitionismul.

Ne dorim sa fim altfel. Sa fim rebeli. Sa epatam. Problema e ca toti ne dorim acelasi lucru. Asta nu ne face sa fim de fapt la fel?

Nu ne place simplitatea. Nu stim sa o apreciem. Nu putem pretui ceva ce ni se daruieste. Daca nu ne luptam pentru el, daca nu iesim din batalie tarandu-ne, plini de vantai si noroi nu suntem multumiti. Nu e suficient de bun. De valoros. Nu merita atentie. Ajungem sa batjocorim sinceritatea, simplitatea, deschiderea umana ce nu necesita efort.

Ma gandesc la relatii.  La spiritul de vanator. La dorinta nebuneasca de la inceput ce se stinge in momentul in care ai pus gheara pe prada si ai secatuit-o de puteri. Ne purtam ca niste vampiri de suflete si sentimente. Ne hranim cu emotiile altora, cu durerea si extazul, cu lacrimile lor. In mod sinistru asta ne implineste, ne da senzatia de satietate sentimentala. De putere. De dominare. Nu ne lasam pana nu ii smulgem si ultima farama de emotie, doborandu-l si calcand apoi pe trupul inert. Lasam ochi goi in urma noastra si suflete pustii. Mansarde vechi. Unii le apreciaza, dar nimeni nu va ma locui acolo vreodata.

Blogul asta va deveni locul in care imi arunc naduful. Chiar daca se uita oameni pe care nu ii cunosc. Chiar daca se uita oameni ce cred ca ma cunosc. Chiar daca se uita oameni ce ma cunosc cu adevarat. Chiar daca se uita oameni pe care eu ii cunosc si sunt constienta de faptul ca as putea sa-i ranesc. Sunt in zona crepusculara numita sinceritatea dusa la extrem.

Oamenii au tendinta sa judece.  Sa-si schimbe atitudinea. Sa creada ca stiu mai mult decat li s-a dat, in urma rationamentelor proprii.  Sa te considere expus. Vulnerabil.

As afirma ca cei ce reusesc sa-si transpuna sentimentele, senzatiile, sunt puternici. Exista in ei o forta mai mare decat teama de a fi blamat. Si asta ii face puternici. Siguranta de sine. Acceptarea de sine. Si in ultima instanta, daca lucrurile degenereaza, it’s fictioon, fiction! *rade*

Intalnesti oameni ce aparent nu au nimic in comun cu tine. Pana in momentul in care isi materializeaza gandurile in cuvinte. Au tendinta de a se exprima mai bine in scris, mai usor, mai fluent. Si nu pentru ca au mai mult timp de gandire. Nu pentru ca revin asupra frazelor pentru a le cizela. Ci pentru ca nu au o confruntare directa cu fiinte ce le-ar putea induce senzatii cu caracter inhibitor. Sunt ei. Ei si lumea ce-i drept. Dar intre ei si lume exista un paravan. Lumea nu ii poate vedea. Nu poate vedea realitatea, durerea, euforia, exultarea interioara rasfranta pe chip. Doar cuvinte. Ce exprima un adevar sau o inchipuire.

Ce ciudat e cand vocea cuiva reuseste sa-ti insenineze ziua. Desi nu mai e intre voi ce a fost. Dar e aceeasi voce calda cu care odata iti alina clipele.

Tonul lui este altul cand iti vorbeste tie. Melodios, volubil, cu o urma de afectiune bine mascata. Ajungi sa plutesti zambind in scenarii de tine inchipuite si regizate difuz. Ceata de afara iti potenteaza visarea… Te trezesti brusc ca si cand o forta nevazuta ti-ar fi dat doua palme. Iti scuturi capul si-ti dai seama ca totul e in mintea ta si, in ciuda caldurii din sufletul tau, exista crunta posibilitatea ca ceea ce simti sa fie pura fictiune si deloc intuite. E adevarat? Sau e o senzatie indusa?

Imi aduc aminte de prietenie. Cred ca intr-o relatie asta este baza. Chiar daca nu exista de la inceput, ci se formeaza pe parcurs.

Sa ajungi sa completezi frazele celuilalt si sa stii ce gandeste.

Sa-ti ajunga sa-l privesti, caci cuvintele sunt futile.

Sa radeti isteric la glume seci si la gadilat matinal intr-un pat mult prea mic pentru doi.

Sa admirati nimicuri in aparenta, valori in esenta.

Sa ascultati muzica de suflet chiar daca restul lumii o reneaga.

Sa apreciezi o tigara in miez de noapte, nu pentru ca ai fuma, ci pentru ca, venit de la el, fumul este extatic.

Imi pasa ca nu-mi pasa? Imi place ca nu-mi pasa.

Euforie de moment cu trimiteri in trecut and granted for life.

I don’t want to escape.