E clar. Nimic nu ma multumeste. Sau ma multumesc cu nimic. Zambesc rar si putine sunt lucrurile care mai rezoneaza cu mine. Gasesc rictusuri de hiene umane chiar si-n locurile ce odata imi erau dragi. Tin inca cu dintii de ele si-mi repet obsesiv ca omul face locul. Dar tocmai asta e problema. Infiltrarea uratului in locurile dragi. Ma simt ca atunci cand cineva intra cu bocancii plini de noroi in sufletul meu. E la fel: acelasi tip de pata, ce nu iese prea usor. Acelasi gust amar care inlocuieste zambetele primavaratice cu mutre sordide.

Ma intreb cateodata cum pot aduce zambetul pe fata altora, daca eu insami nu pot zambi cu tot sufletul. Oare tristetea mea nu se imprima, nu se agata de ei?

*Slap* Girl, snap out of it! Egoul rational incepe sa se enerveze. O voce hotarata ma trezeste din reverie: Termina cu tampeniile si blocajele emotionale si treci la trait! A respira nu inseamna a trai, asa cum a auzi nu inseamna a asculta. Are dreptate. Ma comport pueril. Efectiv blamez lucruri si persoane pentru incapacitatea mea de acceptare. Rebeliunea asta e doar in mintea ta. Si nu te ajuta cu nimic. Scoate-o in strada sau pune-o pe un raft si uita de ea. Intr-adevar, ar trebuie sa-mi bag mintile in cap, sa nu le mai las sa zburde pe taramuri de basm ocult. Refularile astea nu fac decat sa sape in interiorul meu. Ajungem la un acord. Fii pozitiva si crezi in tine. Totul porneste de la asta. Nu exista lucru pe care sa nu-l poti dobandi. Dezamagirile fac parte din a trai. Stiu asta.

Sufletul meu e ca marea.  Calm, cald, straveziu pana la o anumita adancime. Tulbure, rece si plin de tenebre in timpul furtunilor emotionale si usor devastat, putin dupa ce ele trec.

Spuneam recent ca mi-e dor de trecut. Am facut greseala sa cred ca revanzd persoane din trecut o sa-l redescopar, o sa-i simt gustul. Dar nu. Trecutul e trecut si in el vei gasi actiuni. Timpul trece peste oameni si-i patineaza asa cum face cu metalele. Asta ii face mai frumosi, volubili si opulenti. Sau din contra. Le sterge orice urma de valoare.

Trecutul este singura dimensiune a timpului ce nu poate fi schimbata si in mod aproape cinic este si singura care ramane. Inveti din el si-l cari cu tine vesnic. Ce bine ar fi sa poti face curat, sa-l stergi de praf si sa arunci tot ce e vechi si nefolositor. E ca o gaura neagra ce inghite tot si scoate la iveala tenebre atunci cand te astepti mai putin. Am sa pun o parte din el in cutia pe care scrie, cu litere de-o schioapa, uitare, urmand ca pe-aceasta sa o depozitez in spatele mintii treze…

Acele momente cand ti se face dor de trecut. De trecut si persoane ce apartin acelui trecut. Ai senzatia nebuna ca gasesti trecutul intr-o persoana din trecut. Stii ca gresesti. Persoanele se schimba. Fac parte din prezentul si viitorul lor. Iar trecutul tau va ramane trecut. Oricat te-ai stradui, nu-l poti readuce in prezent sau proiecta in viitor fara ca cele doua sa nu-si adauge nota personala asupra lui.

Trei dimensiuni -trecut, prezent, viitor. Ramanem, orice am face, cu una – trecut. Implacabila, ireversibila, intangibila si de neschimbat.

Refulez. Din nou. Nu-mi inteleg atitudinea si revolta interioara. Ma vad ca pe o fecioara nud convinsa ca poate invinge o armata de mercenari cu discursuri afabile. Iar ma lupt cu morile de vant. Sunt masochista din punct de vedere moral. Eul meu obiectiv sta undeva in camera rationalului si’si fumeaza pipa pacii mai calm ca niciodata. E satul de nebunia emotionala care rabufneste tot mai des si mai inexplicabil…

…doare….ii simti agonia calcandu-ti  varfurile principiilor. Te simti sugrumat si tii in frau lacrimile ca pe niste cai naravasi.  Lasi tacerea sa se astearna si sa ingroape toata durerea ta…Iti spui ca va fi bine, ca sistemul tau emotional de aparare,  zidul care se ridica vesnic atunci cand esti ranit, pentru a te proteja de orice alt rau…pentru a te ocroti de cei ce vor sa-ti smulga lacrimile si sa-ti spuna „vezi? esti slab…plangi….nu esti asa cum vrei sa pari!”…se va inalta. Da, esti un copil ce tine in mana o secure prea mare pentru statura lui. O tii strans, chiar daca te raneste, pentru ca asa…trebuie. Vei trece si peste asta si o vei inmormanta in cimitirul regretelor….Nu mergi niciodata acolo…ultima data cand ai fost  stafiile trecutului si-au infipt ghearele in sufletul tau si au scrijelit in el ca un hoinar nepasator in coaja unui copac…ti-au smuls urlete disperate si te-au lasat fara suflare dupa ce au primit ceea ce isi doreau: imaginea ta infranta…tu infranta…da, asta isi doreau, sa te vada la pamant, ingenuncheata, cerand iertare…nu ai facut-o nici macar atunci, dar incercarea de a le tine piept te-a lasat fara vlaga…inert, pentru o perioada prea lunga de timp…inca le simti prezenta…mergi pe strada bantuit de ceea ce iti spun…le auzi…

Furii ostentative, revarsate in nopti tarzii. Motivul declansator?  Insispid, inodor, incolor.  De nedepistat.  Imagini trecute reinvie fara niciun motiv. Invie invadand mintea si sufletul. Esti un baraj care urmeaza sa cedeze si sa se reverse. Sa inunde tot in calea lui, sa devasteze tot. Tot? Ce este acest tot in fond? Ce poate distruge si este irecuperabil? Ce este acest tot de care nu ma pot lipsi, fara da care nu pot supravietui, exista? Suntem creati, educati sau autoinventati?

Eu – statuie. Poate una de gheata. Ce se topeste. Si dispare.  Sau poate doar interiorul e de gheata?

Imi simt constiinta. Nu ze mai zbate ca alta data. Se ridica ca o entitate impotriva mea si-mi infige in coaste sulita regretului si a neputintei. Si apoi le smulge. Fara mila. Fara sa clipeasca. Si le infige din nou, mai adanc, le rasuceste si le inconvoaie sa fie sigura ca simt. Ca ma doare, ca ma copleseste, ca ma ingenuncheaza. Ma intreb daca ma mistuie durerea mea sau cea a celor ce privesc stapaniti de sentimente contradictorii acest spectacol aproape burlesc.

Mana destinului ma strange de gat. Apasat, rece, cu usoare zvacniri de mercenar amator. Imi infig coltii in ea pana la sange…gustul amar al amintirilor imi invadeaza gura. Ma opresc. Imi dau seama ca musc aceeasi mana pe care o urmam candva, asa cum un copil isi urmeaza mama. O usoara urma de melancolie imi strabate trupul. Ma incrunt si alung valul de emotii. Scuip in sila toate amintirile, ca un golan ce sfideaza batjocoritor exemplul unui adult. N-am nevoie de porcaria asta! Copilul cu securea prea grea a crescut. Securea a ramas aceeasi. Acum este pe masura lui si o poate duce. O poate purta. Si-a dat seama ca nu trebuie ingropata:  se poate razboi cu ea in momentul in care va fi nevoie.

„Odata erai salbatic. Nu-i lasa sa te schimbe”.

Refulare monastica. Poate voi fi ponegrita pentru blasfemie si erezie din cauza acestui inceput de text. Sau, de ce nu, de maltratare semantica.

Imi pasa deloc.

Se spune despre femeile din zodia mea ca sunt pudice. Nu pentru ca asa s-au nascut, ci pentru ca asa au fost educate.  Sarmul personal de aici li se si trage, din acest conflict interior între frica de pacatul trupesc si naturaletea cu care pacatuiesc tocmai prin trup.

Daca este asigurata ca nimeni nu-i violeaza intimitatea si, pe de alta parte, este stimulata sa se dezvaluie, femeia Fecioara va dovedi ca, dincolo de perfectionismul care a facut din nativele acestei zodii niste fiinte rau famate afectiv, ea este totusi o femeie foarte darnica în placerile amoroase.

Este singura femeie din zodiac care poate fi mortal de practică şi divin de romantică în acelaşi timp. Fiind o fiinta cerebrala, legatura trebuie facuta intai de toate la nivel rational si abia apoi poate fi cladita cea de tip afectiv, emotional. Odata stabile si puternice aceste punti, poate pune in practica jocu-i erotic indecent, la modul fascinant. Cucereste-i mintea si trupul ti se va preda.

Nu sunt o pudica pe teme sexuale. Nu am probleme in a discuta frust si obiectiv (desi tind sa cred ca putin din ceea ce facem sau spunem este vreodata obiectiv….avand in vedere ca, inconstient, tot il trecem prin prisma personala….si agata cu siguranta in trecere cateva farame din noi) despre ceva mult timp considerat tabu. Tabu si promovat excesiv in multiple moduri. Suna exacerbat, dar totul e manipulare si joc de umbre. Sa-l facem tabu. Interzis, scandalos, condamnabil. Ti se ofera sa musti din fruct, sa-l savurezi si apoi ti se interzice.  Mintea umana este un algoritm predictibil: ii dai, ii place, ii interzici, ii va placea si mai mult. Il va dori, il va cauta cu ardoare.

Se vorbeste masiv despre emancipare. Despre egalitate intre sexe. Nu va exista vreodata egalitate intre sexe. Ideea de pozitii distincte este prea bine implementata si inradacinata. Extrapoland, e mai bine asa. Sau poate nu. Sau. Ne afisam obedient, metamorfozandu-ne subit in prezente avide de lucruri cu utilitate inchipuita. Drepturile sunt urmate de indatoriri, responsabilitati. Practic, insa, se adopta ce corespunde interesului personal, fara a se respecta complementaritatea lucrurilor facute. Se creeaza haos, opinii distincte, curente extremiste, neintelegeri, furii. Balanta opiniilor nu e vreodata echilibrata.

Ideea ca barbatii care inscriu de multe ori sunt experimentati si conform careia femeile ce fac acelasi lucru sunt frivole, ma revolta. Desi am auzit opinii feminine ce sunt in perfect acord cu aceasta afirmatie. A fost intrebata daca mi se pare normal ca yala usii mele sa poata fi deschisa de mai multe chei. Imi pare dus la extrem.

In aceeasi ordine de idei, barbatii isi doresc femei experimentate, dar, evident, prin al caror pat sa nu fi trecut mai mult de maxim doua personaje de sex opus. Este exact ca la primul interviu de angajare: Primul dumneavostra loc de muna? Da? Stiti, desigur, cerinta noastra este de minim doi ani experienta. Esti virgina? Mirobolant, dar sper ca ai experienta. Say again?!

Plastic vorbind, ne-o tragem oximoronic si-n viata personala, si in cea profesionala.

Sunt laxa in gandire si dezbaterea sexualitatii. Am valori, principii si reguli proprii de ordine interioara. Materializarea dorintelor carnale in absenta unei conexiuni cerebralo-emotionale este inutila. Prefer o cafea tare si frunzarirea unei revista de moda.

J.

Gandirea pozitiva. Sunt pro gandire pozitiva. Copilul pro cu suflet de ‘generatia in blugi’. Si cu gandire pozitiva. Imi place pare-se sa bat campii cu gratie. Non-exercitiul scrierii ma ucide. Stilistic, morfologic si idiomatic. Gandurile si ideile se inghiontesc ostil si obraznic in sentimente si trairi primavaratice. Si le sufoca…

…uuuundevaaa prin vamaaa…cand betivii dorm, soarele rasare…ne vede impreuna, parca s-ar ascunde sa nu deranjeze, dar nici el n-are somn…undevaa prin vama….

As vrea sa transform furiile in trairi pozitive de aceeasi intensitatea a valtorii provocate de primele. As vrea sa transform dezamagirile in impulsuri creative. As vrea sa transform  criticile malitioase in augmentare de caracter. Imi inchipui cum se asterne un rictus ciudat pe chipul meu. Cateodata cred ca sunt o carcasa. Nimic mai mult. O carcasa animata de senzatii exterioare, fara tumult interior, fara procesare sentimente, emotii.  Un robotel umanizat.  Imi aduc aminte de Asimov si-al lui roman SF politist.

Poate inca simt. Sau pot sa simt. La capacitate redusa insa. Nu stiu daca o suprim inconstient sau daca tubul de acceptare si cel de dorinta s-au contopit intr-unul de toleranta.

Melodia asta ma face sa visez. Sa sper. Fara sa imi aduc aminte de trecut, cel putin nu cu regret. Ma gandesc ca mi-ar placea sa traiesc asta si ca poate nu ar trebui sa ma opresc in alt loc in afara de cel in care voi gasi euforia produsa de aceste cuvinte.

…tremur tot si-mi vine sa plang…cum sa ametesti de la un sarut….

…iubito, tu imi dai mai mult decat cer…

Sunt curioasa de ce fluenta in gandire este catalizata mai degraba de furie si hiperluciditate decat de momente frumoase si trairi ludice. Se spune ca dragostea inhiba creativitatea. Cele mai mari opere de arta ale lumii au fost realizate de oameni singuri, ce au epuizat deja capitolul dragoste adevarata. In mod ciudat am experimentat sentimentul pe propria-mi piele. Sau coala de hartie. Cel mai bine primite desene ale mele au fost cele din perioade zbuciumate. Ma intreb: raul produce bun? Sau raul produce tot rau? Si acel rau este acceptat si, paradoxal, primit pozitiv  de ceilalti. Oamenii au tendinta de a fi atrasi de rau. Chintesenta, tinctura de rau. Aplicata direct pe rana sociala.

Magnetismul raului e criant. Ravaseste, contrariaza, incita. Tot ce e rau e interzis. Tot ce e interzis e ravnit. Estetica uratului supureaza prin fisurile valorilor societatii.

Ne e usor sa fim malefici, sa facem rau, sa ne folosim de forta, sa calcam pe morminte si sa ne cataram pe oamenii ce ne ajuta, calcandu-i intr-un final pe cap…doar pentru a ajunge sus.

Se schimba oare oamenii? Ii schimba evenimentele, ii schimba o vorba spusa intr-un moment cheie, ii schimba disparitia unei persoane dragi sau o dezamagire frivola? Te schimba experienta? Isi pune ceva, cu adevarat, amprenta asupra ta? Sau este doar un schimb de masti cu care iti place sa te joci? Sau, poate, le adopti din nevoia de a te simti in siguranta, in anumite momente.

Ce este intimitatea? Ce este interiorul unei persoane? De ce ne este teama sa ne dezvaluim adevaratul ego in prezenta unui alt individ? Ne temem ca reflexia noastra in ochii lui ar putea sa nu coincida cu ceea ce credem noi? Si daca nu coincide…atunci cum stim cine este cel obiectiv? Cum stim cine este cel ce are dreptate, cel ce detine adevarul? In fond…ce este adevarul? Cum ne dam seama cat din noi este real si cat din noi este ceea ce vrem de fapt sa fim?

Se spune ca doi oameni nu mai sunt straini in momentul in care sunt intimi. O intimitate de tip carnal? O intimitate emotionala? Sau una a valentelor gandurilor? Asa cum un om nu poate fi intreg fara cele trei dimensiuni ale sale – spiritual, emotional, mental – probabil nici intimitatea nu este cu adevarat deplina atunci cand mizezi pe o singura parte a ei. Cineva imi spunea la un moment dat ca in momentul in care doi oameni devin intimi carnal nu vor mai purta mastile de dinainte. Nu cred. Genul acesta de apropiere nu poate fi transpus la nivel emotional, in schimb emotionalul poate fi transpus in carnal si fructificat.

Intimitatea este anularea paravanului, revelarea nuda a caracterului si personalitatii sale. Este bine sa nu ai secrete fata de un om? Cat de mult te poti expune? Nu pentru a nu fi ranit, ci pentru a nu avea regrete postum faptei. Aici probabil intervine acceptarea de sine. Responsabilizarea alegerii deliberate. Suntem foarte curajosi atunci cand avem senzatia ca putem zbura si suntem in stare de orice, dar atunci cand ni se taie aripile ne intoarcem si regretam. Poate daca am face lucrurile pentru ca asa ne dorim, nu pentru ca asa credem ca multumim pe altul, ne-ar fi mai bine, am accepta mai usor si asa-zisele infrangeri. Am continua sa ne acceptam fara sa cautam atat de asiduu greseala in noi atunci cand nu exista (fara sa ascultam voce ascutita din mintea noastra care spune „dar daca celalalt a vazut-o trebuie, trebuie sa fie acolo„) sau am admite-o senin atunci o constientizam. Avem tendinta sa negam atunci cand gresim. Alegem sa ne lasam prada extremelor. Ar fi bine sa reusim sa creeam un echilibru. Sa ignoram orgoliul care se inghionteste insolent in fiecare colt al ratiunii cand deja am hotarat ca-l aruncam in cel mai stingher cotlon.

Dezamagirile au tendinta sa smulga din noi afirmatii de genul „acum sunt mai puternic, pot, nu ma uit in urma”. Nu pentru ca ar fi adevarat, ci pentru ca doare atat de mult incat vrei sa te agati de o afirmatie care sa se transforme miraculos in realitate. Sau macar sa fii in stare sa joci un rol in fata celorlalti. Cum sa fii vazut la pamant. Ar fi injositor.  Si minti. Minti atat de frumos si atat de eroic incat ajungi in punctul in care esti atat de impresionat de rolul tau incat il admiti ca realitate. Si apoi sucombezi. Atunci, abia atunci, oamenii te judeca. Nu inteleg cum si de ce clachezi. Dau vina pe excese si te exileaza pe insula nebuniei incipiente si a fiintelor imorale.

Nu afunda tot ce simti in vreo groapa a marianelor din sufletul tau. Vindeca-te in ritmul tau. Nu prelungi perioada doar pentru ca iti doresti compasiune. Pastreaza ceea ce se numeste demnitate. Nu pentru ceilalti, ci pentru tine. Pentru respectul fata de propria-ti persoana. Ceea ce faci, faci pentru tine. Nu pentru proiectia ta in afara sinelui. Nu te schimba doar pentru ca vrei sa demonstrezi ceva..mai putin in cazul in care acel cineva esti chiar tu.

„Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”