Se schimba oare oamenii? Ii schimba evenimentele, ii schimba o vorba spusa intr-un moment cheie, ii schimba disparitia unei persoane dragi sau o dezamagire frivola? Te schimba experienta? Isi pune ceva, cu adevarat, amprenta asupra ta? Sau este doar un schimb de masti cu care iti place sa te joci? Sau, poate, le adopti din nevoia de a te simti in siguranta, in anumite momente.

Ce este intimitatea? Ce este interiorul unei persoane? De ce ne este teama sa ne dezvaluim adevaratul ego in prezenta unui alt individ? Ne temem ca reflexia noastra in ochii lui ar putea sa nu coincida cu ceea ce credem noi? Si daca nu coincide…atunci cum stim cine este cel obiectiv? Cum stim cine este cel ce are dreptate, cel ce detine adevarul? In fond…ce este adevarul? Cum ne dam seama cat din noi este real si cat din noi este ceea ce vrem de fapt sa fim?

Se spune ca doi oameni nu mai sunt straini in momentul in care sunt intimi. O intimitate de tip carnal? O intimitate emotionala? Sau una a valentelor gandurilor? Asa cum un om nu poate fi intreg fara cele trei dimensiuni ale sale – spiritual, emotional, mental – probabil nici intimitatea nu este cu adevarat deplina atunci cand mizezi pe o singura parte a ei. Cineva imi spunea la un moment dat ca in momentul in care doi oameni devin intimi carnal nu vor mai purta mastile de dinainte. Nu cred. Genul acesta de apropiere nu poate fi transpus la nivel emotional, in schimb emotionalul poate fi transpus in carnal si fructificat.

Intimitatea este anularea paravanului, revelarea nuda a caracterului si personalitatii sale. Este bine sa nu ai secrete fata de un om? Cat de mult te poti expune? Nu pentru a nu fi ranit, ci pentru a nu avea regrete postum faptei. Aici probabil intervine acceptarea de sine. Responsabilizarea alegerii deliberate. Suntem foarte curajosi atunci cand avem senzatia ca putem zbura si suntem in stare de orice, dar atunci cand ni se taie aripile ne intoarcem si regretam. Poate daca am face lucrurile pentru ca asa ne dorim, nu pentru ca asa credem ca multumim pe altul, ne-ar fi mai bine, am accepta mai usor si asa-zisele infrangeri. Am continua sa ne acceptam fara sa cautam atat de asiduu greseala in noi atunci cand nu exista (fara sa ascultam voce ascutita din mintea noastra care spune „dar daca celalalt a vazut-o trebuie, trebuie sa fie acolo„) sau am admite-o senin atunci o constientizam. Avem tendinta sa negam atunci cand gresim. Alegem sa ne lasam prada extremelor. Ar fi bine sa reusim sa creeam un echilibru. Sa ignoram orgoliul care se inghionteste insolent in fiecare colt al ratiunii cand deja am hotarat ca-l aruncam in cel mai stingher cotlon.

Dezamagirile au tendinta sa smulga din noi afirmatii de genul „acum sunt mai puternic, pot, nu ma uit in urma”. Nu pentru ca ar fi adevarat, ci pentru ca doare atat de mult incat vrei sa te agati de o afirmatie care sa se transforme miraculos in realitate. Sau macar sa fii in stare sa joci un rol in fata celorlalti. Cum sa fii vazut la pamant. Ar fi injositor.  Si minti. Minti atat de frumos si atat de eroic incat ajungi in punctul in care esti atat de impresionat de rolul tau incat il admiti ca realitate. Si apoi sucombezi. Atunci, abia atunci, oamenii te judeca. Nu inteleg cum si de ce clachezi. Dau vina pe excese si te exileaza pe insula nebuniei incipiente si a fiintelor imorale.

Nu afunda tot ce simti in vreo groapa a marianelor din sufletul tau. Vindeca-te in ritmul tau. Nu prelungi perioada doar pentru ca iti doresti compasiune. Pastreaza ceea ce se numeste demnitate. Nu pentru ceilalti, ci pentru tine. Pentru respectul fata de propria-ti persoana. Ceea ce faci, faci pentru tine. Nu pentru proiectia ta in afara sinelui. Nu te schimba doar pentru ca vrei sa demonstrezi ceva..mai putin in cazul in care acel cineva esti chiar tu.

„Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”