Ce ciudat e cand vocea cuiva reuseste sa-ti insenineze ziua. Desi nu mai e intre voi ce a fost. Dar e aceeasi voce calda cu care odata iti alina clipele.

Tonul lui este altul cand iti vorbeste tie. Melodios, volubil, cu o urma de afectiune bine mascata. Ajungi sa plutesti zambind in scenarii de tine inchipuite si regizate difuz. Ceata de afara iti potenteaza visarea… Te trezesti brusc ca si cand o forta nevazuta ti-ar fi dat doua palme. Iti scuturi capul si-ti dai seama ca totul e in mintea ta si, in ciuda caldurii din sufletul tau, exista crunta posibilitatea ca ceea ce simti sa fie pura fictiune si deloc intuite. E adevarat? Sau e o senzatie indusa?

Imi aduc aminte de prietenie. Cred ca intr-o relatie asta este baza. Chiar daca nu exista de la inceput, ci se formeaza pe parcurs.

Sa ajungi sa completezi frazele celuilalt si sa stii ce gandeste.

Sa-ti ajunga sa-l privesti, caci cuvintele sunt futile.

Sa radeti isteric la glume seci si la gadilat matinal intr-un pat mult prea mic pentru doi.

Sa admirati nimicuri in aparenta, valori in esenta.

Sa ascultati muzica de suflet chiar daca restul lumii o reneaga.

Sa apreciezi o tigara in miez de noapte, nu pentru ca ai fuma, ci pentru ca, venit de la el, fumul este extatic.

Imi pasa ca nu-mi pasa? Imi place ca nu-mi pasa.

Euforie de moment cu trimiteri in trecut and granted for life.

I don’t want to escape.