Sunt oameni care scriu pe banda rulanta. Despre orice, oricum, oricand, oriunde. Sunt oameni care scriu din cand in cand. Relevant, structurat, argumentat, motivat. Si oameni carora le piere cheful de scris, pentru ca nu vor sa scrie despre orice oricum … Continuă lectura
Arhive categorie: Amuzament cotidian
Carusel emotional
Galerie
Carusel de emotii. Cateodata iti vine sa izbucnesti in plans. Sau intr-un ras isteric, spastic. In aparenta fara motiv. Reminiscente de nebunie se ascund in ochii tai goi. Ai strans emotiile in vrafuri, vrafuri si, nesupravegheate, au impins in usile … Continuă lectura
Upsides and downsides
1
Ce nu-mi place momentan la serviciu? Well, nu pot asculta muzica. La mine muzica e echivalenta cu aerul: good or bad let me inhale it.
Azi, cineva a avut minunata idee de a-si aduce castile si a mi le lasa si mie.
Ma simt minunat cand ascult muzica (cu o ureche desigur, cu cealalta sunt atenta la omuletii din jur). Problema e ca tocmai m-am surprins dansand pe ritmuri de Missy Elliot.
O alta problema este ca, acum, dupa 11 ani de cand exista melodia asta, ascult cu adevarat versurile.
Nu are sens sa spun ca atunci cand a aparut melodia eram, cel mai probabil, in generala.
In ultima vreme am reascultat muzica aparuta in anii copilariei mele. Tot ce tine de rap raggaeton si pop, observ acum ca, pe langa ritmurile dansante si cantabile, au versuri de acest gen. Nu de multe ori m-am surprins cu un mutroi mirat, intreband „ASTA cantam eu in generala?”.
Tocma mi-am adus aminte de o intamplare amuzanta, de prin clasa a patra. Mergeam intr-o excursie de 2 zile, care practic a inlocuit banchetul nostru de sfarsit de ciclu. Am avut ca supraveghetori trei parinti (printre care si a mea mama) si directorul scolii. Ca in orice excursie, din acele vremuri, veneam cu cate o caseta si il rugam pe domnul sofer sa le adauge in repertoriul casetofonului. Tin minte ca, la intoarcerea spre casa, se canta cu aplomb (inclusiv parintii cantau) Vengaboys – Sex on the beach! Noua, plozilor, nu ni s-a parut nimic nelalocul lui…mama, in schimb, dupa ce a cantat cu noi melodia minute bune s-a trezit fix in ipostaza unicornului de mai sus!
E, cam asa sunt si eu acum. Realizez ca majoritatea cantecelor din acea perioada au continut sexual explicit, insa ritmurile erau atat de vioaie incat nici nu stiai ce canti. De multe ori am vrut sa postez in memoriam-ul acelor zile o melodie…dar mi-am dat seama de continutul versurilor si m-am oprit la timp. ツ õ.O
Vi s-a intamplat asta? Sa ascultati doar ritmul melodiei/instrumentalul, fara sa va dati seama de versuri?
O zi amuzanta va doresc!
Yours truly,
J.
Cuget deci exist
Mi-e greu sa ma autoevaluez.
Mi-e teama ca nu cumva sa creez conflicte de ordinul perceptiei.
Un singur lucru pot atesta: sunt expresii pe care m-am ferit intotdeauna, nu numai sa le rostesc, dar mai ales sa le gandesc. Una dintre ele este „mie nu mi se poate intampla asta”. E complet gresit sa gandesti asa. E ca si cum ai lansa vietii provocarea de a te aduce in situatia respectiva.
O alta expresia care imi repugna este „apreciezi o persoana sau un lucru doar dupa ce l-ai pierdut”. Ma trec fiorii numai cand ma gandesc ca as putea pierde persoana draga. Spunem lucruri de genul acesta si gandim astfel pentru ca efectiv nu ne constientizam relatiile, nu ne implicam suficient de mult, nu gandim in perspectiva.
Ajungi la o varsta (sau nu) la care incepi sa percepi fiecare lucru pe care il spui, pe care il faci, pe care il simti, asa cum reusesti la un moment dat sa percepi existenta fiecarui centimetru din corpul tau.
Sunt naivi. Suntem naivi si nepasatori. De cate ori ai incercat sa constientizezi miscarea degetului mic de la piciorul drept? De cate ori ori ai gandit inainte sa lansezi o ntrebare, un dubiu, un cuvant nu tocmai potrivit?
Ascultam inopinat, pe strada, discutia telefonica a unei tipe: „Da, eh, asa e, cand esti suparat zici chesti nasoale chiar daca stii ca nu sunt adevarate! Le spui doar ca sa-l ranesti!”…Din pacate asa se gandeste. Nu-i nimic, arunc cuvintele, ranesc, dar sunt suparata, am dreptul. Nu inteleg dorinta asta acuta de a rani in momentul in care noi ne simtim raniti. E cam acelasi lucru cu razbunarea…arma prostului…you know what they say. Tu poti alege ce persoana vrei sa fii. Vrei sa fii persoana care arunca cu expresii urate doar pentru ca poti si ai slaba scuza de a fi suparat? Sau vrei sa fii persoana matura care gandeste inainte sa vorbeasca? Poate ca ai vrea totusi sa nu ai ce sa-ti reprosezi dupa o cearta. Nici tu, nici persoana cu care interactionezi.
Fii omul bun pe care vrei sa-l intalnesti. Nu conteaza ca sunt oameni care nu merita sa te porti frumos; asta e problema lor. Trebuie sa te raportezi la tine, nu la altii. Intotdeauna le spun oamenilor: este gresit sa te compari cu X! Compara-te cu tine insuti!
Have a great day!
Yours truly,
J.
Subconstient morbid
Alerg prin oras. Totul e sumbru. E racoare si strazile sunt aproape pustii. Ici colo cate o figura zgribulita ce se indreapta spre casa. In aer se simte o tensiune. Sunt cu un amic. Imi zambeste. Nu stiu de ce, dar asta nu-mi coloreaza cu nimic starea. Calea Victoriei. Trecem pe langa un bloc vechi si amicul imi pune imediat mana la ochi „Nu te uita”. Ma smucesc. Ma eliberez de mana lui si observ cadavrul unei femei spanzurate de unul din balcoane. Capul nu se vede. E retezat de lumina difuza.
Ajungem intr-o statie.
In cateva secunde vine un autobuz. Urcam. Sau urc. Nu-mi dau seama unde e. Nu-l mai vad. Ma invart haotic uitandu-ma la feţele sinistre de langa mine. Feţe necunoscute, libidinoase, cu iz malefic. O mana ma atinge din spate. Tresar, ma uit. E el. Statea in spatele meu. Zambeste. Din umbra cabinei soferului apare umbra prietenei acestuia. Livida si cu ochi aprigi se indreapta catre mine. El continua sa fie degajat. Am senzatia ca tensiunea emotionala va exploda. Ma smucesc din ghearele aglomeratiei si cobor. Alerg…alerg…in urma mea umbre negre plutesc amenintator incercand sa ma acapareze…rictusuri sinistre si fiori de gheata…
Incercand sa ma smulg cu infiorare din chingile visului urat, reusesc sa ma trezesc…camera mea e cufundata in linistea noptii intunecate…linistea asurzitoare nu ma alina… Ma ghemuiesc cu fata la perete, strangand in brate patura si elefantelul roz…
Don’t leave…
Urasc cand doze mult prea mari de realitate ma pocnesc drept in fata.
Opun rezistenta, dar nu sunt de neclintit. Sunt serioasa. Sunt sobra. Nu las nimic sa se vada. Dar pana cand?
Azi am cedat. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Cateodata plang ca o jucarie de plastic. Imobila, cu privirea in gol si lacrimi siroindu-mi pe obraz. Astazi am plans ca un copil. Spastic. Cu scancete si tanguieli. Imi revin repede, de obicei. E ca un un baraj fisurat, caruia ii gasesc repede locul scurgerii si-l astup. Barajul controlului. Al emotionalului. Incerc sa blochez sentimentele. Sa nu ma gandesc la ceea ce a declansat fisura. Doare mai putin. Plansul se opreste. Insa nu tine mult. Si, in plus, e ca atunci cand nu spui cu voce tare ca ai facut o greseala, spunandu-ti ca, daca doar tu stii, nu exista.
Suntem gresiti. Atat de gresiti. Nu stim sa iubim.
Lasam orgoliul si mandria sa ne conduca. Nu ne-am opri vreodata, din drumul nostru taios, pentru a-l mangaia pe cel pe care il iubim. Preferam sa lansam tertipuri de genul „il critic pentru ca il iubesc”. Critica doare. Raneste. Nu e neaparat constructiv. Si chiar daca e. Doare la fel de mult. Zidurile noastre de aparare nu ne fac mai puternici. Pentru ca in ciuda faptului ca opresc raul, opresc si binele. Opresc tot. Si devenim stane de piatra, roboti asentimentali. Asta nu ne face puternici. Ci morti in interior.
Am ajuns sa nu facem ceva bun pentru cel de langa noi gandind ca ne va lua in ras. Sau se va obisnui si i se va parea normal. Si atunci il pedepsim constant. Oferindu-i lucruri frumoase doar atunci cand credem noi ca e cazul. Cand stim ca nu i-am mai daruit de mult. Ca si cand totul in viata ar fi programat. Ca si cand am fi masinari a caror revizie trebuie facuta la 6 luni.
Suntem nistre netrebnici.
Visul meu este sa fiu un om. Imi sabotez visul in fiecare zi. Imi ciopartesc idealul.
Ma intreb de ce nu stim sa apreciem oamenii. De ce ne batem efectiv joc? De ce ajungem sa-i distrugem?
Gasisem un mesaj undeva care spunea „Nu, nu o iubesti, pentru ca nu distrugi persoanele pe care le iubesti!”. Am observat ca asta este tendinta.
Am auzit prea des „te iubesc, dar nu mai pot ramane”.
Ne folosim de oameni. Luam totul de-a gata. Omul asta trebuie sa faca asta. Nu ne gandim ca o face din placere. pentru ne apreciaza, pentru ca doreste sa ne vada fericiti. Nu, avem senzatia ca e de datoria lui sa faca asta. Nimeni nu are datorii fata de nimeni. Nu suntem martirii nimanui.
Nu vreau sa pleci. Nu vreau sa mor de dor. Pentru ca nu stiu sa spun „te iubesc” si „mi-e dor”. Sunt prea rece. Imi pare rau. Dar nu se vede. Nu vreau sa pleci. Doar cand am vazut lacrimile din ochii tai am crezut in vorbele tale. Pentru ca tu nu plangi. Si eu nu plang in fata ta. De-aia te-am rugat sa pleci. Sa te duci sa cumperi ce ai de cumparat. Caci nu vroiam sa vezi cum lacrimile infloresc in ochii mei. Cum spasmele plansetului se zbat in pieptul meu.
Nu vreau sa pleci. Te iubesc. Si poate ca am spus ca poti pleca pentru ca noua, tututor, sa ne fie bine, dar niciodata nu mi-am inchipuit ca ai face-o.
Te iubesc.
Renastere si valori
Fantasmele trecutului au revenit. Cred ca e ceva specific lunii mai, caci incepe sa devina a habbit. Or a pattern.
Ceva se intampla cu mine in perioada asta a anului si parca o forta misterioasa ma transforma. Intr-un monstru de cele mai multe ori. Oare trece vreodata? Sunt dezamagiri pe care chiar nu le putem ingropa? Pe care nu le putem face sa dispara? Care nu se degradeaza in timp si oricat de mult le-am ascunde, ingropa sau incerca sa le acceptam, rasar pana la urma si ne doboara din nou? La fel de urat, de puternic. Intotdeauna m-am gandit ca depinde de mine sa-mi reglez sentimentele si emotiile, ca daca vreau pot si ca pana la urma nimic nu ma doboara definitiv, ca niciodata nu voi renunta sa lupt pentru mine, pentru ceea ce-mi doresc, incercand pe cat e cu putina sa nu calc pe cap, sa nu incalc libertatile altora. Spuneam la un moment dat: cu cat te straduiesti mai mult, cu atat ai tendinta sa gresesti mai mult. Cateodata imi pun viata pe pauza si ma gandesc ca nu stiu exact ce caut aici. Sunt un strain in propria mea viata. Devin un strain pentru cei ce credeau ca ma cunosc, pentru cei ce cred in mine sau poate au crezut odata si asteapta phoenixul sa renasca.
Nu stiu daca pot renaste. Nu asa cum vor ei. Am o alta viziune despre ceea ce sunt sau ar trebui sa fiu. Din pacate nu exista personaj in viata mea care sa-si muleze opiniile dupa ceea ce eu gandesc. Si nu stiu daca raportul de 1/restul e unul foarte promitator. Poate ca ar trebui sa-mi urmez drumul. Poate ca nu e prea tarziu. E vreodata prea tarziu pentru adevaratele valori? Nu ar trebui sa fie. Desi sunt oameni care cred asta. Ma gandesc, oare gresesc eu sau oamenii aceia nu au un sistem de valori valabil? Sau poate doar nu comun. La ce ar trebui sa ne raportam cand facem alegeri? La noi? La ei? La societate? La familie? De unde vin valorile si cum determini un sistem de valori real si obiectiv?
J.
Scrisoare catre nicaieri
Din nou acelasi sentiment de oboseala fizica. Psihica. Emotionala. De furie ravasita.
Coridoare lungi, pereti gri, multe usi. Toate inchise. Fortezi clantele cu indarjire. Nimic. Niciuna nu se deschide. Agonizezi invartindu-te si lovindu-te haotic de nimicul din jurul tau. Pereti si usi. Inamovibile. Impenetrabile. Inaccesibile.
Incepi sa auzi glasuri. Rasete si pasi de copil, alergand intr-o dupa-masa de primvara. Cantecele si leagane scartaind. Voci de mame strigandu-si copiii. Tropot de…de…
Miros de nisip si vant acut pe o faleza prea putin cunoscuta. Aroma varatica de sentimente. Te incalzeste. Te duce in visare. Te linisteste. Macazul se schimba. O gheara solzoasa te smulge infingandu-se-n gulerul tricoului tau. Un chip intunecat iti zambeste sintetic, impingandu-te inapoi in coltul tau. Capul ti se loveste de perete facandu-l sa sucombe. Creatura innegurata se volatilizeaza. Naucit, te intorci si te uiti in spate. Intr-adevar. Peretele a disparut. Un geam se contureaza in locul acestuia. Lumina puternica si explozia de culoare te silesc sa te retragi si sa-ti acoperi ochii.
Socul trece. Te apropii de suprafata de sticla tarandu-te in genunchi. O atingi cu varful degetelor, descriind parca urme de fum. Nu-ti ingadui sa privesti ceea ce este in spatele ei. Observi doar luciul fin si propriile degete cum gliseaza, valsand pe suprafata abia descoperita. Simti duritatea sticlei in ciuda claritatii ei.
Brusc simti o forta. Te atrage. Puternic, aproape obligandu-ti trupul sa se izbeasca de geam. Te impotrivesti crancen. Concentrandu-te sa invingi forta, uiti de teama pentru ceea ce mai devreme te-a orbit. Privesti prin sticla. Forta te elibereaza. Asta a dorit. Sa te distraga. Sa te faca sa vezi.
Privesti. Explozia de culoara si lumina se materializeaza. Totul prinde contur. Forma. Stai lipit de geam. In genunchi. Cu palmele lipite de suprafata sticloasa, tinandu-ti respiratia. Te intorci. In spate aceiasi pereti gri. Aceleasi usi inchise. Te gandesti ca ar trebui sa spargi geamul; sa ajungi in spatiul plin de culoare, de lumina, de aparent infinit. Poate e o capcana. Poate acum o usa este deschisa. Poate usa este de fapt raspunsul. Realizezi ca daca te vei ridica si vei alege usa geamul nu va mai putea fi vreodata spart.
Geamul sau usa?
Animals painted on the lips
Feminin versus masculin
Oul sau gaina?
Son versus daughter
Women versus Men
Aberatii antume 