Pentru multi dintre noi viu graiul (sau graiul viu) este inutil. Preferam sa postam poze cu persoana iubita si un milion de inimioare si poze tinandu-ne de mana, sarutandu-ne, topaind in piscina, pe langa piscina, sub piscina…

Am mai spus-o si o voi mai spune. Nu inteleg ideea aceasta de validare online. De ce nu-i spui lui ceea ce simti? De ce preferi sa-ti asezi sentimentele in spatiul destinat statusului?

Mai nou, moda este ca tipul sa posteze o poza cu prietena si atat. Nu cu ei doi. Doar cu ea, numele ei si o inimioara, ceva. Nu numai ca imi da senzatia de „insemnare” (stiti, cum isi insemnau taranii vitele, pentru a stii care a cui e), dar devine devine si confuza situatia: eu pe profilul cui ma uit de fapt? Al lui? Ba nu,al ei! Nu, stai, ca e al lui! Aaaaa, unde suuunt?

In ultima vreme m-am schimbat mult. Desi…cred ca e gresit sa spun ca m-am schimbat. Cred ca, in sfarsit, mi-am adus aminte de mine, in sfarsit am revenit la adevaratul meu ego. Fara jocuri, fara schite elaborate, fara scheme fara sens. Imi declar sentimentele, fac ceea ce simt, in momentul in care simt.

Mi se pare ostentativ insa sa asaltez Facebook-ul cu ceea ce fac eu pentru el, cu ceea ce-i spun in fiecare zi, cu ceea ce simt. E ca si cand m-as lauda „uite ce prietena buna sunt…ieeeei”. Desi, recunosc, ca sunt momente cand nu stiu cum sa controlez explozia de sentimente si simt nevoia sa le asez undeva. Simt nevoia sa tip de pe un varf de munte ceea ce simt. O fac, dar doar in imaginatia mea. Ii postez rarisim cate ceva pe wall (o poza, o melodie), dar nu abuzez…in rest ii scriu in privat sau ii spune direct. De obicei folosesc metoda Facebook doar cand nu am alta solutie si cred ca printre mesaje se va pierde.

Nu ma intelegeti gresit. Nu arunc cu pietre si nu condamn, dar am senzatia ca traim pentru altii si nu pentru noi insine.

Sugestia mea este sa lasam mai des deoparte tehnologizarea romantismului si sa-l scoatem la plimbare in parc.

Cu drag si fara resentimente,

Yours truly,

J.