Nu, nu aceasta este întrebarea. Întrebarea este: de ce stăm atât să contemplăm?

Nu spune nimeni că ar trebui să ne facem bagajele şi să plecăm cu primul avion. Sunt variante de cântarit întotdeauna. Însă şi perioada de analiză trebuie să aibă o limită. Nu de alta, dar ne trezim la 40 de ani, în acelaşi loc, filosofând disparat pe baza unor întrebări descendente din mult prea clasicul ‘a fi sau a nu fi’.

Ne-am obişnuit cu veşnicele „nu se poate, nu vei reuşi, ai nevoie de pile, ai nevoie de părinţi cu bani„. Ţi se taie complet entuziasmul şi te trânteşti în scaun gândind:  „Unde naiba mi-a fost capul, crezând că pot pleca şi pot face mai mult?” „Are dreptate…voi pierde bani, timp şi voi fi rezolvat nimic la întoarcere.” De aici ne survin temerile: de la oamenii extrem de pozitivi din preajma noastră, din teama de a nu reveni cu coada între picioare, de a da greş. FAILURE. Ce vor crede restul? Cum mă vor privi? Ce voi face în continuare? Care va mai fi în aceste condiţii viitorul meu? Ah, îmi voi rata viaţa. Ajungi exact ca in bancul cu iepuraşul care, exaperat, trânteşte în final un  „Ştii ceva, ursule, îmi bag piciorul în tigaia ta!”

Sfaturile sunt bune. Dar sunt doar sfaturi. Sfaturi, păreri, experienţe personale. Le asculţi, le cântăreşti şi apoi iei decizia. TU. Tu iei decizia. Analiză la rece, realistă, dar pozitivă. Nu am spus optimist. Nu am spus pesimist. Ci realist pozitiv. Negativismul nu va ajuta vreodată. Poate ar fi cazul să reabilitam şi limbajul uzual în care predomină trebuie, înlocuindu-l cu ar fi bine.

Întotdeauna am spus că voi rămâne în ţara. Dacă voi pleca, o voi face pentru a vizita sau pentru studii. Mă voi întoarce întotdeauna acasă. Aici sunt eu, acesta este locul căruia aparţin. Spiritul meu patriotic se şubrezeşte tot mai mult în ultima perioadă. Este ca atunci când vezi pe cineva drag chinuit şi nu poţi face ceva să opreşti asta. Şi atunci preferi să pleci, să fugi şi să rămâi cu imaginea frumoasă, nu cu oroarea maltratării. Nu-mi dau seama daca este un act de laşitatea sau nu.

Totul in jurul meu este politică.

Politică. Oameni fără coloană vertebrală. Manipularea maselor şi mesaje mai mult sau mai puţin subliminale. Distragerea atenţiei prin anunţarea unor fenomene fantomă.

Şuturi bine plasate în orgoliul şi demnitatea elitelor. Sucumbarea creativităţii şi îngroparea valorilor. Fault social.

Aici trăim.

Unii sunt extraordinari şi renunţă din respect de sine. Nu suportă să fie călcaţi pe mâini de cei ce ar trebui să-i ajute să se ridice.

Alţii sunt mediocrii, însă au voinţă şi luptă până la epuizare, îngropându-se în sistemul de plafonare cu crustă glorioasă de succes.

Restul sunt infimi şi vor fi întotdeauna pioni pe tabla de şah a vieţii, controlaţi veşnic de mâini necunoscute.