Psihoze usoare si vant rece.

Soarele straluceste puternic, insa frigul iti strabate fiecare fibra. Ma gandesc la carti, la texte, la presa. Ma gandesc la ce vreau sa devin cand ma voi face mare. Ma gandesc ca niciodata nu incetam sa invatam, sa ne transformam, sa ne modelam. In naivitatea mea am crezut ca oamenii sunt perfectibili. Nu mai sunt sigura de aceasta afirmatie. Cu cat invat mai mult, cu atat imi dau seama cat de putin stiu. Cumulul de informatii ma impovareaza mental. Mi-e teama. Teama ca poate nu voi reusi sa pastrez ceea cea primesc. Mi-e teama ca plasele cu informatii vor ceda sub greutatea acestora, iar eu ma voi prabusi in mijlocul drumului gesticuland haotic in dorinta de a strange fiecare perla din lantul cunoasterii.

Nu-mi place sa calatoresc cu troleibuzul. Dar deloc.

Sunt o fiinta hachitoasa. Cu un auz extrem de fin. Ma enerveaza la culme oamenii care isi misca buzele intr-un pleoscait spastic, tusitul fortat, inevitabilul tras de nas specific anotimpului. Ma enerveaza ca in troleibuze (sau in autobuzele de pe rute aglomerate) oamenii au tendinta sa te lipeasca de panoul in fata caruia iti validezi cartela. Sau de geamul din dreptul usilor. Sau, si mai simpatic, sa se lipeasca de tine foindu-si mainile prin buzunare intr-o cautare frenetica a telefonului mobil. Sau a cardului de calatorie. Sau a pachetului de biscuiti pe care ti-l va rontai metodic in urechea dreapta (eu ma innebunesc dupa astia care mananca mere si musca din ele ca in reclamele la paste de dinti). Sau a zilei de ieri.

Calatoriile mele de pe ruta 91 & comp sunt intotdeauna pline de astfel de suprize, numai bune de inceput ziua.